blog-tag sau … “atinsa pe secrete” – cinci lucruri pe care nu le stii despre Adrian Boioglu

(…)

Chiar m-am gindit de ieri pina azi la ce as putea sa scriu despre mine. nu voi veni cu secrete, pentru ca d-aia sunt secrete si pentru ca ale mele nu sunt interesante chiar deloc… so:

1. in clasa a 3-a am luat primele cursuri de chitara. si a durat povestea asta vo’ 4 ani cel putin. mergeam de doua ori pe saptamana la “parcul pionierilor” din constanta si mai apoi la “clubul elevilor” (e una si aceeasi instittutie, dar a fost redenumita dupa revolutie). cu toate ca stiu sa cint la chitara si mai apoi am fost si in corul liceului, nu am stiut niciodata sa citesc o partitura. adik stiam notele, dar nu puteam sa cint melodia “din gura” doar uitindu-ma la ele… Ceea ce imi pare rau e ca acum, nu mai am timpul si poate nici dispozitia necesara sa mai cint la chitara…

2. am avut parul lung timp de 7 ani. era lung si ondulat si imi placea pe de o parte, pt ca avem succes la fete si pe de alta parte pt ca aratam rebel. nici macar directorul liceului telecom din constanta (gonzo) nu a reusit sa ma convinga sa ma tund. eram singuru din liceu care purta plete, la vremea aia. intr-o zi am mers la un coafor si i-am zis frizerului sa ma tunda. fara regrete. am si acum o suvita ondulata…

(…)

>>Pentru a afla celelalte 3 lucruri secrete, viziteaza blogul lui Adrian Boioglu – Miami_, SUA_

Tendinte din Romania

E titlul unui pictorial aparut in editia din luna decembrie a revistei “The One”. Si e vorba de exact ceea ce ne lipsea din “zestrea” Romaniei: o “defilare” de costume traditionale romanesti, din diverse zone ale tarii.

Totul re-interpretat in viziunea proprie unei reviste pentru femei: rolul “tarancutei” e detinut de un fotomodel. Blonda, cu bujori in obrajori, exact prototipul frumusetii de prin basmele si baladele populare!
Fotografiile au fost realizate de Adi Dinu, pentru revista “The One”. Multumiri pentru acest frumos pictorial!

Costumul de mireasa din Oas. Mireasa din Muscel.

>>Pentru restul pictorialului vizitati blogul
Ganduri – Alina Hodovanu, Bucuresti_

Dulcele inceput

Ce ar mai trebui eu sa imortalizez in Capsula Timpului inainte de a se inchide definitiv sunt primele mele articole publicate in presa. Acum aproape un an am calcat pentru prima data pragul unei redactii de care acum ma leaga unele dintre cele mai frumoase amintiri si primele aventuri ca jurnalist.Eram emotionata si plina de viata, fascinata de tot ce se intampla acolo si inafara ei. A fost ca si descoperirea unei noi lumi care a adus cu ea o multime de oameni noi si aventuri care de care mai frumoase. Aici am scris primul meu articol, am fost la prima conferinta de presa, am scris prima erata, am invatat ca greselile se platesc, am luat primul interviu, am fost la primul subiect cu decedati, am publicat prima mea poza si lista mai poate continua. Dupa 4 ani de liceu si un semestru de facultate in care visam in fiecare zi la asta am ajuns sa spun “Alexandra Groza – Clujeanul sau Ziarul Clujeanului”. Nu as fi reusit sa ajung aici fara cei care m-au indrumat, se stiu ei, si carora trebuie sa le multumesc. Suna a reclama sau discurs de Oscar ultima fraza

Primele aventuri si articole vreau sa le sigilez in Capsula Timpului pentru ca peste 10 ani sa ma pot intoarce aici si sa imi aduc aminte de ele cu la fel de mult drag ca acum.

>> Insemnare preluata de la Alexandra Groza, Cluj_

Prima mea zi la Universitatea de Vest din Timisoara

Am gasit o poza despre prima mea zi in universitate. 1 iulie 1995 a marcat destinul meu universitar. Aveam biroul la etajul II, chiar deasupra intrarii principale. Intre timp, “m-am mutat” la parter, cu vederea spre gunoaiele universitatii. Hmm… ar trebui oare sa insemne asta ceva?
Duc dorul acelor vremi.

>> Insemnare preluata de pe blogul Despre chestii din viata(cu si fara tehnologie) – Gabriela Grosseck, Timisoara_

Ti-aduci aminte, Europo?

Cand vine vorba de Romania, strainii stiu putine lucruri primul dintre ele fiind vampirul Dracula, (ceea ce-i o tampenie. Da’ ei, saracii, atata stiu.)
Alt lucru care, vrem-nu-vrem, e parte din mostenirea cu care intram in Europa, este Ceausescu si “Revolutia in direct”. Prima mea contributie la proiect a fost un moment din istorie la care am fost martor, ultimul discurs al lui Ceausescu cu explozia petardei, exact momentul “T-zero”.

Acum, catre inchiderea proiectului, va reamintesc o alta clipa istorica, o alta marota a strainilor cand vine vorba de Romania, momentul cand, din nou, datorita unei romance, lumea s-a schimbat iremediabil

Ascultati cu atentie sunetul – respiratia unei sali pline careia ii e teama sa si ofteze. Dar suspin langa suspin devine o maree de soapte inabusite…

Au trecut 30 de ani si inca mi se mai zbarleste parul pe ceafa.

>>Preluare de pe blogul lui Adrian Cristea, Bucuresti_

Craciunul meu de acasa

Daca ar fi sa numesc momentul din an in care familia mea se mobilizeaza cel mai mult, se aduna in intregime si se conduce dupa reguli exclusiv traditionale, atunci acest moment este Craciunul.

De cand ma stiu, toti ai nostri sunt invitati la masa in prima zi de Craciun la parintii mei acasa. Regula de aur este simpla si nescrisa: Nimeni nu lipseste. Deja mi-a devenit obicei ca indiferent daca sunt in Papua, dincolo de cercul polar sau Dumnezeu mai stie pe unde, pana pe 22 decembrie (maxim) fug acasa la parinti pentru ca pregatirile sunt in toi.

Unele lucruri se schimba de la an la an: meniul, de exemplu, stabilit in functie de numarul celor care au facut indigestie anul trecut , noi membri care intra in familie, noi gadgeturi (atractia editiei 2006 a fost LG Chocolat of course..mmm). Dar cele mai multe raman neschimbate: locul la masa (fereasca sfantul ca cineva sa ocupe locul altcuiva la masa), amintirile ( atatica erai cand te-a adus mama-ta la mine si uite ce mare te-ai facut) servetelele rosii, bucuria de a fi impreuna (…)

>>Citeste mai departe pe blogul Ancutz bloggeritza – Anca Mihai, Bucuresti_

Zambete pentru 2007

In 1999 priveam cu emotie ecranul televizorului si numaram cu voce tare secundele ramase pana la intrarea in 2000. Eram plina de viata, fascinata de cifra 2000 si credeam ca odata cu ea viata noastra se va schimba radical. Imi aduc aminte cum toti eram fascinati de formatia Era care a cantat pana in ultimele secunde. Am avut artificii si pertade pe care le-am lansat cu mandrie de pe balcon.
Au trecut 6 ani de atunci si viata chiar s-a schimbat radical. Am intrat in noul an cu inima stransa, deloc entuziasmata de ceea ce va veni, dar asta sunt eu. Am vazut un presedinte care a incercat cu greu sa ramana in tiparele pe care i le impune functia, doua imitatii de vedete, Irinel Columbeanu si Monica care se uitau la televizor chiar la emisiunea lor si turnau beton si o tara care a iesit in strada, a fluturat steagul Uniunii Europene si a dansat pe ritmuri Animal X si Anda Adam.

Vreau sa imortalizez in Capsula Timpului, care a ajuns la final, fericirea de pe chipul oamenilor care se aflau in Pietele din intreaga Romanie, gandurile lor de bine si sperantele cu care au pasit in Noul An. Vreau sa le pastram aici pentru ca multe dintre ele se vor pierde, iar cand acest moment va veni sa le gaseasca aici si sa o poata lua de la inceput.

>> Insemnare preluata de la Alexandra Groza – Cluj_

From a distance

Da, stiu ca o sa fiu un pic patetic si nu imi place deloc chestia asta, dar pe de alta parte asta este, uneori trebuie sa risti sa iti exprimi sentimentele, chiar daca asta inseamna sa fii un pic patetic.

From a distance there is harmony,
and it echoes through the land.
And it’s the hope of hopes, it’s the love of loves,
it’s the heart of every man.

Am dorit sa scriu acest post de mai multe zile, insa nu am avut timp. As vrea sa las in Capsula Timpului, un proiect al lui Adrian, Carmen, Cristi si Alina, o amintire. E ciudat, amintirile se tocesc o data cu trecerea timpului se deformeaza si unori raman doar scheletele lor, insa amintirea asta cred ca este destul de vie.

Se petrecea prin 1998 (sau poate 1999). Si abia descoperisem Internetul. Era dial-upul acel. Brandizat ca blazing fast: 56Kb/s, daca tineti minte modemurile acelea. Cand lumea se deschidea in fata noastra. Cand eram atat de uimiti de patratelele care zburau au intr-un filmulet flash. Cand ma minunam ca un email trimis pe contul le de yahoo se duce pana in California si inapoi in cate secunde.

Imi aduc aminte de niste ganduri pe care le-am avut atunci. Mi-am dat seama ca fiecare descoperire tehnologica vine cu propria ei provocare culturala, cu propria ei barbarie daca vreti sa spunem asa. Si ca noi, cei care am apucat si vremurile de inainte suntem cei raspunsatori sa propovaduim. Sa spunem cum mergeam lucrurile inainte.

Hai sa fiu mai concret. Internetul, mediul care acum imi ofera atat informatia cat si painea de zi cu zi, prozaic spus, omoara de multe ori placerea culturala. Netul este despre filmuletele de pe youtube, care omoara filmele de arta, despre bancurile care omoara cartile, despre limbajul direct care omoara poezia.

Poate voi fi considerat o forma ciudata de luddit insa de multe ori cred ca tehnologia nu este in consonanta cu cultura. Sau cu living the good life. Ca, de cele mai multe ori, tehnologia creste eficienta, dar nu si pofta de viata sau capacitatea de a intelege viata. De a trai ca un om nobil. Ca tehnologia creste de cele mai multe ori capacitatea omului de a dobandi bunuri materiale, dar nu capacitatea sa te a fi mai bun, mai uman sau mai cult. Ca de cele mai multe ori o crestere tehnologica nu este insotita de o crestere a nivelului a constiintei.

Si vreau sa cred ca scopul nostru, al oamenilor care au capacitatea de a vedea clar lucrurile si de a articula un punct de vedere este tocmai aceea de a propaga aceasta deschidere de constiinta, de a incerca sa imbunatatim impreuna conditia spirituala a semenilor nostri. Numai noi o putem face.

E foarte important sa credem asta. Si sa facem ca lucrurile sa fie mai bune.

>> Insemnare preluata de pe blogul Catastif – Catalin Tenita, Bucuresti_

Imi place oare ca ma numesc Gabriela?

Banuiesc ca e chestie de obisnuinta. Cand eram mica nu puteam pronunta G-ul asa ca tata si in ziua de azi ma striga Babi. Am intrebat-o pe mama de ce mi-a dat numele acesta si mi-a raspuns ca “era la moda”. Hmm… nu cred ca asta voiam sa aud. Am intrebat-o si pe soacra-mea, acum ceva vreme de ce si-a numit copiii Ragnar, Ejnar si Oliver. Si mi-a raspuns ca raspunzator e filmul Vikingii, din 1958 cu Kirk Douglas. Coincidenta sau nu, astazi l-am putut urmari la TRV Cultural.

Eu mi-am numit copiii Vlad,Victor si Tiya pentru ca Vlad a fost primul si mi s-a parut foarte masculin (pe vremea aceea) numele; Victor – pentru ca a trait nascut fiind prematur la 6 luni si 2 zile si Tiya pentru ca mi-a placut intotdeauna cum deseneaza Tia Peltz si … cum arata Tia Carrere.

>> Insemnare preluata de pe blogul Despre chestii din viata(cu si fara tehnologie) – Gabriela Grosseck, Timisoara_

Mandra ca sunt din Maramu’

Cand mergi la cineva la casa, mai ales cand casa e noua, trebuie sa duci ceva “de casa noua”.

Romania a intrat in Uniunea Europeana.

Eu sunt european!

Dar totusi mi se pare ca am intrat in casa cuiva, in casa noua, fara sa fi adus ceva de la casa mea, Maramures. Nu prea am eu zestre, dar din cat am va ofer cu drag. Eu cu asta intru in “noua casa”: cu prieteni adevarati…la munca pamantului
in liniste si tihna, la manastirile din Maramures…
cu tot ce avem noi mai pretios…amintirea si sufletul celor plecati de langa noi prea repede
cu vechile traditii si obiceiuri….
cu (ne)indemanarile dar cu dorinta de a progresa si a invata.

Eu cu asta intru in noua casa; cu rabdare, cu dorinta, cu initiativa, dar mai ales cu mandrie … mandrie ca sunt din Maramu’!

>> Insemnare preluata de la Andreea Csuk, Baia-Mare_